;; despre mers, numai de bine

*Acest articol reflectă o opinie personală, subiectivă și preferențială, iar conținutul său nu este nici sponsorizat, nici orientat spre marketing.

S-a terminat Walking Month 2018. Înainte să afirm că sufăr, că încă nu mi-am dat jos brățara, și că nu mai simt nicio motivație să îmi depășesc cei (în medie) 6000 de amărâți de pași dintr-o zi obișnuită, voi răspunde la întrebarea adresată de o colegă de birou, în urmă cu vreo două săptămâni.

Ce este Walking Month?

Blasfemie!  Vreau să spun, păcat că nu este și în București, ar trebui inaugurat(ă). Probabil fiindcă este o inițiativă Betfair Romania Development, în parteneriat cu Banca Transilvania (așa scrie pe site-ul lor oficial, adică aici: https://www.walkingmonth.ro/); despre prima nu știu dacă are vreun sediu în sudul țării, iar a doua, deși are, este un soi de stindard al economiei nord-vestice, și așa se pot explica multe – însă, cum acesta nu este un material sponsorizat, nu voi mai insista asupra inițiatorilor. Interesant este că WM a început ca o competiție internă în cadrul Betfair, iar prima ediție „cu participarea publicului” a avut loc în 2015. Potrivit Transilvania Reporter, 560 de participanți au decis, atunci, să meargă pe jos pentru a susține o cauză. Prin comparație, la ediția din 2018 s-ar fi înregistrat nu mai puțin de 2351.

Sursa: Pagina de Facebook WM (https://www.facebook.com/WalkingMonth/)

Concret, pe parcursul a patru ediții, Walking Month a îndemnat oamenii să facă mișcare și totodată să doneze pentru susținerea unei cauze, aleasă prin vot public în fiecare an. În 2018, în urma unui apel, dintre cauzele înscrise a fost selectată susținerea Clubului Sportiv Lamont (http://www.lamont.ro/index.php/ro/), creator de programe care urmăresc implicarea adolescenților și adulților în diverse discipline paralimpice.

Cum funcționează?

Timp de o lună înainte de startul oficial al „competiției” (între ghilimele, fiindcă totul este cât se poate de amical, iar premiile oferite de susținătorii oficiali sunt trase la sorți la final), se pot înscrie grupuri formate din patru persoane. Dacă dorești să te înscrii singur, ți se vor aloca aleatoriu viitorii colegi de echipă – creându-se, astfel, și un prilej de socializare. Anul acesta, participanții au putut alege între înscriere cu gadget personal, înscriere cu gadget inclus în pachet, respectiv pachet VIP, care, pe lângă gadget, conținea și un tricou WM, o husă impermeabilă pentru telefon și ochelari de soare. Toate încasările înregistrate astfel au plecat spre cauza aleasă; în 2018, spre Clubul Sportiv Lamont.

Cu toate că aveam deja un gadget achiziționat în ediția 2017, am optat pentru un pachet VIP, fiindcă am simțit că doresc să susțin cu ceva mai mult o inițiativă pe care, ca „oengistă” orientată spre incluziune și diversitate, o consider demnă de apreciere. Ceilalți membri ai echipei mele din acest an, cu toții (și) colegi de asociație, au folosit aplicația de telefon concepută special în acest scop, respectiv un pachet simplu și un gadget cumpărat separat.

Care e șpârla?

Ideea de bază nu este, neapărat, că ajungi să susții o cauză nobilă. Nici că, prin tragere la sorți, ai putea câștiga abonamente la TIFF sau la Electric Castle (deși nu sunt deloc de lepădat!). Și nu e nici să fii cel mai mare „mergălău”, deși pentru unii pare să funcționeze avântul competițional. Pentru mine, ideea este să faci mișcare susținută, să ieși din bârlogul corporatist sau dindărătul unui geam care te separă de public, să alegi să-ți petreci câteva sfârșituri de săptămână în mod activ, și nu zapând pe Netflix, în sfârșit, să aderi, fără să vrei, la campania aceea cu „minim 5000 de pași” despre care tot aud/văd în ultima vreme.

Aș vrea să adaug graficul comparativ al pașilor parcurși în 2017, versus 2018. Culmea e că, deși anul trecut, pe vremea competiției, locuiam încă, oficial, în Cluj, tot în București am petrecut mai multă vreme, și, cum încă descopeream și mă fâlfâiam de colo-colo ca să scriu despre festivaluri, și nu eram angajată cu program, am făcut mai mulți pași. Aș posta și dovada, dar e în aplicație și îmi este lene să transfer print screen-ul din telefon pe laptop; sunt, însă, 257.936 de pași anul acesta.

Echipa NordȘiSud a avut gloriosul total de 1.266.170 de pași, și ne-am bucurat să aflăm că am fost printre milionarii acestei ediții. De altfel, suntem cu toții „mergători” cu tradiție: Andrei a depășit orice record anul acesta, când ne-a arătat o poză cu brățara, care înregistrase 12.000 de pași înainte de 8 dimineața. Mersese pe jos din cartierul Mărăști în comuna Baciu, să ridice niște ecusoane pentru asociație. Radu și cu mine avem, oricum, recorduri „la dublu”: dacă pe 17 aprilie înregistram în jur de 27.000, luând Rouen-ul la pas, pe 17 iulie am ajuns la peste 28.000, fiindcă în Genoa e departe plaja. În sfârșit, Andreea a plecat, în perioada WM, în mai multe drumeții, și a făcut și o sumedenie de pași săltați la nuntă.

Și concluzia, care e concluzia?

  1. Acum știți ce este Walking Month. Să știți că nu trebuie să fiți din Cluj ca să participați: pachetele se trimit bine-merci prin curier și ajung ca vântul și ca gândul.
  2. BBC a publicat, de curând, un podcast despre suspiciunile că unii sportivi și-ar exagera gravitatea dizabilităților, obținând punctaje și medalii nemeritate la competiții. Îl găsiți aici: https://www.bbc.co.uk/programmes/p06njzcy.
  3. Sub tag-ul #FootballPeople, puteți urmări acțiunile organizate de cluburi sportive și asociații/organizații/fundații, pentru a susține ideea că sportul este pentru oricine și pentru a încuraja diversitatea și incluziunea. Câteva informații se regăsesc aici: https://www.uefa.com/insideuefa/social-responsibility/news/newsid=2570842.html, iar hashtag-ul este prezent și pe Facebook, și în România, prin mai multe inițiative.
  4. Am tradus, recent, o carte minunată, pentru editura Epica, a cărei protagonistă este o adolescentă care refuză să își abandoneze interesul pentru fotbal (european, deși acțiunea se petrece în Texas) în favoarea conceptului de a deveni „o doamnă”. Abia aștept să iasă din tipar, ca să mă laud concret cu ea.
  5. Anul acesta a avut loc, la Paris, a zecea ediție a Gay Games, versiunea LGBTQ+ a Jocurilor Olimpice. Dacă nu știați, România a avut reprezentanți. Dacă știați, mă bucur, fiindcă am câteva insight-uri și opinii, care vor apărea într-o serie dedicată tocmai sportului incluziv și felului în care, de-a lungul timpului, societatea a evoluat și și-a câștigat drepturile prin sport.

;; despre referendum și alți demoni

A mai trecut un sfârșit de săptămână, în care nu am făcut nici 10% din ce îmi propusesem. Nu am finalizat traducerea unui Fantasy de excepție (va râde inima în voi citindu-l, deși se cam învârte în jurul… plângerii), nu am scos pisoiul în parc, să se bucure de razele anemice ale soarelui, și nici nu am făcut ordinea extrem de imperioasă în dulapuri, ca totuși să ne găsim mai repede hainele de toamnă și să nu mai petrecem 20 de minute învârtindu-ne în jurul cozii pisoiului cu pricina, în fiecare dimineață.

Am preferat să fac un lucru bun, în premieră absolută. Timp de două zile și o seară, am fost delegată la referendum. Acel referendum, zis și indiferendum, citez de pe interneți.

Treaba asta a generat următoarele:

  • nu mai puțin de 12 (!) postări pe pagina de Facebook, ceea ce se califică drept spam major; am făcut chiar și publică una, fiindcă nu m-am putut abține
  • un consum moderat de cafea – o zi la birou presupune cam dublu
  • o durere la fel de moderată de încheietură, consecință a primului subpunct, ocazie cu care am aflat cât de dureros poate fi să scrolezi
  • diverse cantități de șoc și groază, dar și reacții precum: milă, ciudă, resentimente, furie (tot moderată, probabil atenuată de spuma de lapte din cafele), neputință, siderare, ultragiu, [inserați continuarea aici].

Pentru ca aspectele de mai sus să nu fie luate drept ce nu sunt, experiența a fost una dintre cele mai educative și mai cuprinzătoare pe care le-am trăit recent. În calitate de persoană implicată până la urechi în programe, planuri și proiecte care-și propun să faciliteze educația și educarea, mi-a prins bine să mă aflu „la primire”, și să beneficiez de un duș de trezire subită din vaga amăgire în care mă încăpățânam să trăiesc.

Pe scurt, mă număr printre aceia care consideră că, deși înregistrat ca victorie pro-drepturi fundamentale și pro-umanism, absenteismul/boicotul nu (prea) are urmări pozitive palpabile. Victoria a aparținut, într-adevăr, societății civile, grupărilor de ONG-uri care au mobilizat observatori independenți și obiectivi, partidelor mici, de la care nu se așteptau minuni de vitejie, care fie au organizat campanii, fie au adus, de asemenea, delegați (precum subsemnata) în secții, și, evident, tuturor susținătorilor celor antemenționați.

Ce nu s-a întâmplat peste noapte, și nu se va întâmpla prea curând, este vreo schimbare.

Eu nu am fost într-o secție problematică. Nu am înregistrat încălcări ale regulamentului, am fost numai uimită de lipsa de seriozitate și de profesionalism cu care s-a organizat întreaga poveste. Nu am scris întâmpinări, nu am sesizat nereguli, nu am asistat la scene dubioase. Am lipit stickere pe spatele unor cărți de identitate, am întins oamenilor ștampile, am numărat de nșpe mii de ori câteva sute de voturi și am semnat câteva documente.

Dar, vicioasă cum sunt, am ieșit la țigară.

Adevăratele încleștări de opinii se petreceau, de fapt, cu pahare de hârtie în mână, ițindu-și capetele dintre comparațiile privind cantitatea și calitatea mâncării trimise de fiecare partid, de ora la care sosise sau la care ar fi putut sosi, și la banii care se primesc dacă ești delegat(ă) la felurite tipuri de alegeri. Nu divulg asemenea informații, dar citez: „(…) tot la președinte e mai bine”.

Ce am aflat la țigară:

  • că homosexualitatea este „o afecțiune a bibilicii”
  • că la Vatican se petrec „din astea, călugăr cu călugăr”, de sute de ani, dar că există dubii cu privire la acțiunile călugărițelor, fiindcă ele ar fi virgine
  • că toate acele săgeți pe care sta scris cum că persoanele LGBT vor fura copiii națiunii și-au atins ținta, și subiectul căpăta mereu direcția: facă ei ce-or ști în pat, dar să nu se atingă de pruncii noștri!
  • că, totuși, ideea contactului cu o persoană de același sex repugnă, și orișicare se dezice măcar de contemplarea ei, întrucât „(…) au întrebat-o ce simte când linge o altă femeie pe picioare, și a zis, n-aș putea să vă spun.”

Nu am fost vitregiți, la secție, nici de judecăți, de priviri încruntate sau de previziuni apocaliptice. O doamnă a pufnit cum că vom înțelege totul doar când vom avea și noi copii, și „vom suferi de treaba asta cu familia”. Nu m-am lămurit, nici la trei zile după, în ce consta, mai precis, amenințarea. Cei mai mulți votanți, însă, s-au mulțumit să parcurgă cu privirea listele, încercând să afle dacă votase și tata/fratele/mătușa. Mai trist a fost momentul în care a apărut un bătrânel, cu eternele cămașă în carouri și sacoșă de rafie, și mi-a spus că pe listă apare fiica lui, dar că ea e plecată în Italia, și să verific să nu cumva s-o fi pus și pe nevastă-sa, care murise de ani buni. Nu o puseseră. Din vocea bătrânelului, ar fi fost dureros să-i vadă numele acolo.

De altfel, dinspre majoritatea celor care au călcat pragul secției am simțit vibrații negative. Tristețe de la unii, mai ales oamenii de vârsta a treia care apăreau șontâc-șontâc, neînsoțiți, și mai rămâneau așa, într-o doară, parcă vrând să schimbe o vorbă cu cineva. Încrâncenare de la mulți, și un sentiment acut de nelămurire. Nu puțini au fost cei care au întrebat pentru ce se votează, ce înseamnă „DA”, ce înseamnă „NU”, unde se află textul concret al întrebării (tot în urma unei campanii panicarde, de data aceasta generată de cealaltă parte a baricadei), cum să împăturească foaia, unde să pună ștampila (!), cu toate că, din nou, majoritatea erau dintre cei cu verso-ul actului de identitate înțesat de ștampile cu „VOTAT”, iar media de vârstă a celor prezenți a fost, aș spune, de peste 50 de ani.

Pe Facebook, am povestit totul la cald, într-un amestec, se pare, digerabil, de râsu’-plânsu’, atât de specific multora dintre acțiunile și reacțiile poporului român. Între timp, m-am gândit și m-am răzgândit, și am ajuns (și eu) la concluzia că, în esență, nu se schimbă nimic. Faptul că s-au activat mii de oameni sub egida #boicot a fost admirabil, însă aceasta nu va schimba cu nimic atitudinea celor care fac parte din tabăra lui „DA”. Într-adevăr, este admirabil efortul depus de toți actorii lăudați, și memorabil acest exercițiu de democrație, cum a fost numit. Eu nu mă pot, însă, opri, din a mă întreba dacă nu a fost și coincidență, și dacă factori precum: muncile agricole, vreme frumoasă, dar mai ales incapacitatea oamenilor de a pricepe ei ce dracu’ votează, nu au constituit piedici mai solide în calea avântului spre urne.

Am mai rămas și cu o confirmare acută a ideii expuse, de mai multe ori, în cadrul unor schimburi de experiență internaționale: România are nevoie să îi fie educați și să li se prezinte alternative mai ales celor cu drept și intenție de vot. Și, mai ales, să își iubească, să își înțeleagă și să își implice bătrânii. Oamenii aceștia au trecut deja prin multe. Într-o „țară ca afară”, ei grădinăresc, merg la teatru și operă, fac plimbări și drumeții sau croaziere, devin antreprenori. NU se jertfesc pentru copii/nepoți, sau nu mai mult decât le dictează decența. NU văd ca unice direcții de petrecere a timpului și socializare piața și biserica. NU aleg televizorul drept tovarăș de viață și NU spionează fiecare mișcare pe gaura cheii, fiindcă nimeni nu sună la ușă.

Veți spune, dar ei nu au bani. Așa este. Probabil rămâne cel mai puternic motiv pentru care votează… cu cine promite mai mult. Dar există fonduri care pot fi atrase în direcția lor, eforturi de voluntariat, lucruri mărunte care pot să le schimbe viața în mai bine. În viitor, vreau să orientez activitățile asociației spre asemenea inițiative, și îmi propun să le prezint (aici, sau unde s-o nimeri) și pe ale altora. Fiindcă lecția cea mai dură pe care am învățat-o în weekend-ul electoral a fost că bătrânii noștri sunt triști, și că votul, polemizarea sa, simpla interacțiune generată (fie ea și negativă) sunt tot atâtea prilejuri pentru ei să își spună că, de fapt, contează.

Dincolo de felicitările adresate tuturor celor care au fost pe baricade, și de îndemnurile pentru decidenții și actorii socio-politici care au un cuvânt de spus mai departe, eu atât sper: să deschidă și lumea „din bulă”, și lumea apolitică, și lumea sexomarxistă și cea pro-viață, să deschidă toată lumea brațele către bătrânii săi.


👋